1 MAI MUNCITORESC

Pentru ca suntem niste muncitori in uzine si pentru ca tot restul anului lucram din greu si cu sarg pentru a culege roadele intr-o singura zi a anului, avem dreptul la o zi libera : 1 MAI - numita popular "1 Mai Muncitoresc" - de catre acesti oameni care se trezesc dimineata in forfota orasului si migreaza din blocurile gri catre fabrici si uzine (?!?!) producatoare de bine, salarii si barfe asezonate cu femei siliconate si posturi TV maneliste.
In aceasta mirifica zi tot romanul are liber - mai putin cei care trebuie sa slujeasca patria cu mintea lor stralucita (deci angajatii de la Cora/Carrefour/si alte minti lucioase) - si mai putin anul asta cand ziua mult-asteptata pica intr-o zi de sambata...deja incep sa cred ca este o conspiratie in acest sens si s-au tras sfori tocmai de undeva de sus pentru ca ziua aceasta sa nu cada intr-o vineri sau luni de exemplu - atunci cand tot romanul manelist ar fi putut sa aiba o mini-vacanta de 3 zile in care se putea relaxa in linistea celorlalti manelisti cu mici si bere prin padurile perifierice marilor orase sau cand, tot el, romanul manelist isi putea duce burta umflata de bere la mare. Mare unde, se stie, s-ar fi intalnit cu ceilalti manelisti si ei doritori de niste soare de mai si niste mici la gratar tocmai pe plaja Marii Negre.
In speranta ca am gresit prognoza si toti cei de mai sus vor pleca in bine-cuvantata Bulgarie anul acesta, va uram un 1 Mai Muncit!!

Eu cred totusi ca 1 Mai nu este tocmai 1 Mai manelistic este doar un obicei comunist al romanilor de a sta acasa inca o zi, pentru ca dupa cum am mai spus noi ca si natie suntem lenesi. Insa si eu ca si ceilalti romani ma bucur de sarbatoarea asta. Poate totusi avem noroc si in locurile in care se aduna manelistii o sa dea Dumnezeu ploi torentiale cu tunete si fulgere. Pe de alta parte ma gandesc ca povestea veche cu jegul lasat in padure va persista si anul acesta si imputitii care isi lasa jegurile in urma vor face prezenta si anul acesta, dar poate tot Dumnezeu se va indura si de noi oamenii cu ceva bun simt si un pic ecologisti si va da cu ploaie si fulgere in ei. (Niste jeguri de oameni la fel ca si ceea ce lasa in urma). Asa ca distracie placuta de 1 Mai care pe unde va duceti si va rog eu frumos incercati sa nu fiti "Jeguri" si sa adunati in urma voastra pentru ca totusi padurea nu este casa noastra, este casa altora si daca animalele alea de acolo nu vin sa se cace la noi in casa hai sa nu facem nici noi asta.

MY IMAGINARIUM

Cu totii am fost copii la un moment dat si am visat cu ochii deschisi la ce vom fi cand vom fi mari. Multi dintre noi suntem si nu ne regasim in descrierile facute atunci. Ne uitam in oglinda si nu vedem doctorii/ politistii/ aviatorii care ne doream atunci sa fim, nu avem - inca - masinile, banii, vilele sau celebritatea care ni le doream atunci. Cu fiecare pas pe care il facem in viata ne gandim ca suntem mai aproape de a le dobandi si totusi de cele mai multe ori ele se indeparteaza parca mai mult de noi. Le vedem la altii si ii invidiem - ne dorim sa fim in locul lor - sa ne bagam in pat noaptea cu mintea goala si cu o pofta de altceva, mereu de altceva. Probabil ca tocmai din cauza asta, majoritatea celor care le au - nu si le mai doresc - si cauta orice altceva in locul lor. Cauta sa aibe din ce in ce mai mult din altceva. Este ca un fel de rollercoaster din care nu mai pot cobora odata urcati. Viata nu ii mai poarta pe drumul ei ci pe un drum imaginat de ei de cand erau copii - de fapt asta ne dorim de la viata ? Sa ne facem singuri cararea pas cu pas, pietricica cu pietricica sau vrem sa fie un fel de drum nepavat pe care ceilalti sa isi puna dalele in functie de cum vin si cum pleaca? Alegerea este a fiecaruia din noi - insa trebuie facuta - ai sa permiti celorlalti sa iti conduca viata sau ai sa iti construiesti drumul tau, diferit de al lor?
Pentru unii din noi acestea se regasesc in frustarile cu care ne luptam zi de zi - acelea de a avea cel mai bun job, cea mai buna tipa sau cea mai misto masina - toate acestea nu fac altceva decat sa arate celorlati ca suntem slabi - de undeva lipseste o piesa din puzzle, pe care incercam sa o substituim fiecare cum stim mai bine. Ne ascundem in spatele societatii si in spatele cuvintelor. Ranim si spunem vorbe fara rost - doar pentru a fi spuse, pentru a nu ramane cu ele in gand - de dragul conversatiei. Insa ce facem atunci cand, mai tarziu ne lovim de ele? Vom putea tine capul sus si ne vom accepta conditia sau vom alerga precum un catelus pentru a linge ranile pe care le-am facut?
Dar cum ramane cu cei care si-au realizat visele, cum ramane cu cei care au visat si au ajuns acolo, pe ei de ce nu ii intrebam cat de mult au muncit pentru asta? Cata sudoare au depus ? Pe ei de ce nu ii luam ca exemplu si de ce ii invidiem ? Pentru ca ne este mai usor sa facem asta decat sa ne acceptam neputinta sau sa ne abitionam. Pana la urma cu totii suntem oameni si fie ca vrem sau nu societatea ne impune sa urcam sau sa fim undeva mai sus decat restul lumii, undeva unde putem fi admirati de cei din jurul nostru iar cand nu ajungem acolo devenim frustrati, ciudat lucru cu frustrarea asta pentru ca in genareal cei frustrati au tendinta de ati spune lucrurile pe fata, lucruri care in genaral deranjaza. Sunt de parere ca nici o persoana nu poate suporta toate criticile si toate parerile sincere ale celor din jur spuse in fata, indiferent decat de deschisa asupra acestui lucru se declara.
In concluzie oriunde ne am afla pe scara sociala si oricat de multe am avea cu totii suntem niste animale frustrate si bolnave.

SUNTEM NULI

Suntem atat de mici incat nici macar nu avem notiunea de atat de 'mic'. Suntem mici in cartierul nostru, in orasul nostru, suntem mici in tara noastra, pe Continentul si pe Planeta noastra si cu toate astea traim cu senzatia ca suntem miezul. Ca noi facem si desfacem. Si cand natura ne o mai si arata printr-un tsunami sau printr-un cutremur sau printr-un vulcan de dimensiuni mici, al carui nume nu il stim nici acum dupa ce a paralizat tot traficul aerian si ne-a umplut de cenusa.
Suntem atat de mici in sistemul nostru solar, suntem si mai mici - chiar invizibili - in Galaxia noastra si inexistenti in Univers.
In concluzie, nu valoram nimic ca indivizi. Poate in Univers vom ramane ca "acele animale care au distrus o Planeta".
Poate ca uneori este buna si supraevaluarea asta, macar ne simtim bagati in seama, chiar daca asta o facem singuri.

Suntem cu adevarat mici si asta nu o constientizam cu totii inca - asta este cel mai trist. Adica totusi, mai este nevoie de multe asemenea semnale de alarma ca sa acceptam ca nu ne conducem singuri si suntem condusi de natura in primul rand? Poate nu este ceva presus de ea, sau poate este. Dar pana sa putem dovedi existenta unei fiinte supreme, mai presus de noi toti - aveam de-a face cu natura, care ne poate decima pe toti in cateva secunde. Era glaciara ne asteapta pe toti, sa fim gasiti precum dinozaurii peste mii de ani - o noua populatie de neanderthali care a sodomizat natura si animalele pana la refuz.

JEG

Mi-e scarba. Mi-e scarba de oamenii printre care traim, suntem un popor de lenesi si inapti. La fel ca si conducatorii pe care ii avem.
Nu suntem capabili sa schimbam ceea ce nu ne place, nu suntem capabili sa schimbam ceea ce nu ne place nici macar la noi - pentru ca in continuare ne comportam ca niste jeguri si aruncam gunoaie in paduri fie ca le caram acolo, fie ca le lasam dupa ce facem un gratar, in continuare aruncam mizerii din masini, in continuare mergem cu masina chiar si pana la paine in coltul blocului sau 1 km mai departe de casa, la munca - cand am putea merge pe jos sau cu bicicleta. In continuare ne zgarcim la un bec economic in favoarea becurilor care consuma de 10 ori mai mult.
Nu suntem in stare sa schimbam un sistem defectuos de 20 de ani. Nu avem inteligenta sa ne ridicam importiva celor care nu ne lasa sa traim omeneste. Suntem incapabili sa muncim, sa ne facem treaba ca lumea, incercam sa ne fofilam cat putem "timpul trece, leafa merge". In schimb facem copii cu toate ca nici noi nu avem ce manca, ne cumparam masini care probabil fac cat apartamentul unde stam si cu care nu mergem decat duminica - pentru ca nu avem bani de benzina. Cascam gura la toti incultii cu muci in gat care canta "muzica de petrecere" si ne obligam si copii aia pe care oricum nu trebuia sa ii facem, sa asculte aberatiile alea analfabete.
Asa ca da, mi-e scarba de voi - astia care va regasiti in aceste fraze - ori va mutati voi, ori ne mutam noi cei multi - cei care avem bun simt si dorim sa vedem Romania o tara europeana. O tara unde exista respect pentru cel de langa tine, o tara fara rromi - sau cel putin cu unii mai spalati si mai curati, o tara unde sa mergem cu drag in vacanta si o tara pentru oamenii ce traiesc in ea. Nu o tara din care cei bogati mai pot stoarce cate o picatura de avere!!!
Inca se mai poate schimba ceva...sau este prea tarziu pentru noi ?
Bagajele mele ma asteapta la usa, cand voi vedea ca este prea tarziu - chiar si cu o secunda - am sa va urez noroc si "succesuri" dragii mei!!

2 CATE 2

Din ce in ce mai multe relatii de durata din jurul meu cedeaza.
Din motive puerile sau nu. Unul dintre cei doi are curajul de a face "marele" pas.
Si astfel observ urmatoarele comportamente : ori amandoi sunt ok cu situatia si merg mai departe, convinsi ca viata nu se opreste aici - situatia ideala, ma gandesc eu; altii dau vina pe ei si pe ce nu au facut sau au facut la un moment dat - cu toate ca, celalalt merge mai departe si chiar se aventureaza in alta relatie - situatie in care se afla marea majoritate si care aduce suferinta mai mare celui care ramane blocat acolo; si altii nu doresc sa accepte realitatea - relatia nu mai merge, nu duce nicaieri, nu mai avem nici un fel de asteptari unul de la altul - dar noi insistam, poate daca nu ne despartim - prin minune - ne vom intelege super bine din nou si ne vom indragosti si ne vom iubi din nou ca in prima zi!! Imi este teama sa ma aflu in una dintre ultimele situatii - le gasesc penibile si pline de suferinta.
Suntem intr-adevar construiti sa traim cate 2 (indiferent de sex - alta data insa despre asta) - sunt de acord cu asta si o accept ca fiind un adevar general valabil. Insa asta nu inseamna ca traim cu o singura persoana toata viata. Avem dreptul de a alege daca dorim sau nu sa continuam o relatie - de prietenie sau o casnicie. Nu se termina lumea daca nu ne mai intelegem!! De ce nu putem sa acceptam chestia asta ca fiind de asemenea un adevar general valabil ? Ne pierdem in detalii - hai sa nu ii zic acum, nu e momentul, poate maine, hai sa asteptam sa venim din X loc si asa mai departe - lunile si anii trec - ne trezim frustrati, blocati in relatii de zeci de ani in care nu suntem multumiti de persoana de langa noi, pe care nu o mai iubim dar alaturi de care dormim in fiecare noapte. Si atunci ne miram de ce relatiile altora merg, de ce unii sunt fericiti sau din contra de ce unii dupa x ani de relatie sunt singuri si nu isi mai doresc o noua bataie de cap - pentru ca le e mai bine asa. Ori au invatat sa traiasca unii cu ceilalti – sa convietuiasca si sa faca compromisuri, ori se simt bine singuri – neavand insa o relatie sentimentala cu nimeni. Teama de a se lega de cineva – indiferent de asteptari – este mult prea mare.
Problema se pune in felul urmator : cum invingi teama? Cum iti demonstrezi tie in primul rand, ca un anume personaj merita mai multa atentie decat ceilalti, ca este cu mult diferita fata de marea masa, ca iti poate oferi (mai mult) ceea ce iti doresti, ca te va intelege si in principiu accepta asa cum esti?