MY IMAGINARIUM

Cu totii am fost copii la un moment dat si am visat cu ochii deschisi la ce vom fi cand vom fi mari. Multi dintre noi suntem si nu ne regasim in descrierile facute atunci. Ne uitam in oglinda si nu vedem doctorii/ politistii/ aviatorii care ne doream atunci sa fim, nu avem - inca - masinile, banii, vilele sau celebritatea care ni le doream atunci. Cu fiecare pas pe care il facem in viata ne gandim ca suntem mai aproape de a le dobandi si totusi de cele mai multe ori ele se indeparteaza parca mai mult de noi. Le vedem la altii si ii invidiem - ne dorim sa fim in locul lor - sa ne bagam in pat noaptea cu mintea goala si cu o pofta de altceva, mereu de altceva. Probabil ca tocmai din cauza asta, majoritatea celor care le au - nu si le mai doresc - si cauta orice altceva in locul lor. Cauta sa aibe din ce in ce mai mult din altceva. Este ca un fel de rollercoaster din care nu mai pot cobora odata urcati. Viata nu ii mai poarta pe drumul ei ci pe un drum imaginat de ei de cand erau copii - de fapt asta ne dorim de la viata ? Sa ne facem singuri cararea pas cu pas, pietricica cu pietricica sau vrem sa fie un fel de drum nepavat pe care ceilalti sa isi puna dalele in functie de cum vin si cum pleaca? Alegerea este a fiecaruia din noi - insa trebuie facuta - ai sa permiti celorlalti sa iti conduca viata sau ai sa iti construiesti drumul tau, diferit de al lor?
Pentru unii din noi acestea se regasesc in frustarile cu care ne luptam zi de zi - acelea de a avea cel mai bun job, cea mai buna tipa sau cea mai misto masina - toate acestea nu fac altceva decat sa arate celorlati ca suntem slabi - de undeva lipseste o piesa din puzzle, pe care incercam sa o substituim fiecare cum stim mai bine. Ne ascundem in spatele societatii si in spatele cuvintelor. Ranim si spunem vorbe fara rost - doar pentru a fi spuse, pentru a nu ramane cu ele in gand - de dragul conversatiei. Insa ce facem atunci cand, mai tarziu ne lovim de ele? Vom putea tine capul sus si ne vom accepta conditia sau vom alerga precum un catelus pentru a linge ranile pe care le-am facut?
Dar cum ramane cu cei care si-au realizat visele, cum ramane cu cei care au visat si au ajuns acolo, pe ei de ce nu ii intrebam cat de mult au muncit pentru asta? Cata sudoare au depus ? Pe ei de ce nu ii luam ca exemplu si de ce ii invidiem ? Pentru ca ne este mai usor sa facem asta decat sa ne acceptam neputinta sau sa ne abitionam. Pana la urma cu totii suntem oameni si fie ca vrem sau nu societatea ne impune sa urcam sau sa fim undeva mai sus decat restul lumii, undeva unde putem fi admirati de cei din jurul nostru iar cand nu ajungem acolo devenim frustrati, ciudat lucru cu frustrarea asta pentru ca in genareal cei frustrati au tendinta de ati spune lucrurile pe fata, lucruri care in genaral deranjaza. Sunt de parere ca nici o persoana nu poate suporta toate criticile si toate parerile sincere ale celor din jur spuse in fata, indiferent decat de deschisa asupra acestui lucru se declara.
In concluzie oriunde ne am afla pe scara sociala si oricat de multe am avea cu totii suntem niste animale frustrate si bolnave.